(din volumul „Armele secrete”, în curs de apariþie la Editura Humanitas)

Traducere de Tudora ªandru Mehedinþi

Nu se va ºti niciodatã cum trebuie povestite toate astea, dacã la persoana întâi sau la a doua, folosind a treia plural sau  nãscocind  la nesfârºit  forme care nu-s bune de nimic.  De s-ar putea spune: eu vãzurã înãlþându-se luna, sau: pe noi mã doare fundul ochilor, ºi mai cu seamã aºa: tu femeia blondã erau  norii ce aleargã mai departe prin dreptul chipurilor mele tale sale noastre voastre lor. Ce naiba!

Dacã e vorba sã povestim, dacã s-ar putea  sã mã duc sã beau o halbã pe undeva  ºi maºina sã  scrie în continuare singurã (pentru cã scriu la maºinã), ar fi  perfecþiunea întruchipatã. ªi nu-i doar un fel de a spune. Perfecþiunea, în­tr-adevãr, fiindcã  aici golul pe care trebuie sã-l povestesc e tot o maºinã (de alt tip, o Contax 1.1.2.) ºi se prea poate ca o maºinã sã ºtie mai multe despre altã maºinã decât mine, tine, ea – femeia blondã – ºi norii. Însã am doar norocul prostului ºi ºtiu cã, dacã plec, aceastã Remington va rãmâne încremenitã pe masã, cu aerul  acela de douã ori mai liniºtit pe care-l au obiectele mobile când nu se miºcã. Atunci trebuie sã scriu. Unul dintre noi  trebuie sã scrie, dacã toate astea vor fi povestite. Mai bine sã fiu eu care sunt mort, care sunt mai puþin implicat decât ceilalþi; eu, care nu vãd decât norii ºi mã pot gândi fãrã sã-mi pierd ºirul,  pot scrie fãrã sã-mi pierd ºirul (trece acolo sus altul, tivit cu cenuºiu) ºi-mi pot aduce aminte fãrã sã-mi pierd ºirul, eu care sunt mort (ºi viu, nu-i cazul sã înºel pe nimeni, o sã se vadã bine când va sosi ceasul, fiindcã în  vreun fel tot trebuie s-o pornesc ºi am luat-o de la capãtul ãsta, de la sfârºit, de la început, care la urma urmelor e capãtul cel mai  bun când vrei sã povesteºti ceva).

Mã întreb pe nepusã-masã de ce trebuie sã povestesc toate astea, dar dacã cineva începe sã se întrebe de ce face tot ce face, dacã se întreabã numai de ce acceptã o invitaþie la cinã (acum trece un porumbel, ºi mi se pare o vrabie) sau de ce, atunci când careva ne-a depãnat o poveste frumoasã, simþi imediat un fel de gâdilat la stomac ºi nu te potoleºti pânã nu intri în biroul de alãturi ºi spui la rândul tãu povestea; numai atunci te simþi în largul tãu, eºti mulþumit ºi te poþi întoarce sã-þi vezi de treburi. Din câte ºtiu, nimeni n-a explicat asta, aºa încât cel mai bine ar fi sã laºi la o parte pudoarea ºi sã povesteºti, cãci în definitiv nimãnui nu-i e ruºine cã respirã, sau cã-ºi pune pantofii; sunt  chestii care se fac, ºi când survine ceva ciudat, când  ne pomenim cu un pãianjen în pantof, sau  dacã respirând avem senzaþia  de sticlã pisatã, atunci  trebuie sã povesteºti ce se  întâmplã, sã povesteºti colegilor de la birou sau doctorului. Vai, domnule doctor, când respir... Sã povesteºti  întotdeauna, sã scapi întotdeauna de gâdilatul nesuferit de la stomac.

ªi dacã tot o sã povestim, sã facem puþinã ordine, sã coborâm scara acestei case pânã la ziua de duminicã 7 noiembrie, exact cu o lunã în urmã. Cobori cinci etaje ºi te trezeºti în duminica aceea, cu un soare de necrezut pentru un noiembrie la Paris, ºi ai un chef nebun sã hoinãreºti, sã vezi tot felul de lucruri, sã faci fotografii (pentru cã eram fotografi, sunt fotograf). ªtiu prea bine cã cel mai greu o sã-mi fie sã descopãr modul în care sã povestesc, ºi nu mi-e teamã cã mã repet. O sã fie greu, cãci nimeni nu ºtie cine-i de fapt cel care povesteºte, dacã sunt eu sau toate astea care s-au întâmplat, ori ceea ce vãd acum  (nori,  ºi  la rãstimpuri un porumbel)  sau dacã pur ºi simplu povestesc un adevãr care-i doar adevãrul meu, ºi atunci nu-i adevãr decât pentru stomacul meu, pentru cheful de a o rupe la fugã ºi a termina într-un fel cu treaba asta, fie ce-o fi.

S-o luãm încetiºor, ºi o sã se vadã tot mai bine ce se petrece pe mãsurã ce scriu. Dacã mã înlocuieºte careva, dacã nu mai ºtiu ce sã spun, dacã norii se sfârºesc ºi începe altceva (fiindcã nu se poate ca asta sã nu  însemne ºi altceva decât sã stai sã vezi întruna  norii care trec, ºi la rãstimpuri un porumbel), dacã ceva din toate astea... ªi dupã „dacã” ce o sã mai pun, cum o sã închei corect propoziþia ? Dacã încep însã sã-mi tot pun întrebãri n-o sã mai povestesc nimic; mai bine sã povestesc, poate cã povestitul e un fel de rãspuns, cel puþin pentru cineva care o sã-l citeascã.

Roberto  Michel, franco-chilian, traducãtor ºi fotograf amator în timpul liber, a ieºit de la numãrul 11 de pe strada Monsieur-le-Prince duminicã 7 noiembrie din acest an (acum trec doi mai mici, tiviþi cu argintiu). De trei sãptãmâni lucra la versiunea francezã a tratatului despre recuzãri ºi recursuri de José Norberto Allende, profesor la Universitatea din Santiago. La Paris e ciudat sã fie vânt, ºi mai cu seamã un vânt care stârnea vârtejuri pe la colþuri  de stradã, iar apoi  se înãlþa zgâlþâind jaluzelele uzate de lemn dupã care cucoane surprinse comentau în toate chipurile instabilitatea vremii în ultimii ani. Însã mai era ºi soarele, domolind vântul ºi prietenos cu pisicile, prin urmare nimic nu mã împiedica sã dau o raitã pe cheiurile Senei, sã fac niºte poze cu Conciergerie ºi Sainte-Chapelle. Era abia zece, ºi am considerat cã pe la unsprezece  aº avea luminã bunã, cea mai bunã cu putinþã pe vreme de toamnã;  ca sã-mi trec timpul am luat-o spre insula Saint-Louis ºi m-am apucat sã merg pe Quai d’Anjou, m-am uitat o clipã la hotelul Lauzun, recitându-mi niºte crâmpeie de versuri de  Apollinaire ce-mi vin mereu în minte când trec prin dreptul hotelului Lauzun ( deºi firesc ar fi sã-mi amintesc de alt  poet, dar Michel e un îndãrãtnic), ºi când vântul s-a oprit  brusc ºi soarele a devenit de cel puþin douã ori mai mare (vreau sã zic mai cald, dar în realitate e acelaºi lucru), m-am aºezat pe parapet ºi m-am simþit  teribil de fericit în dimineaþa aceea de duminicã.

Dintre multele feluri de a  te  împotrivi neantului, unul din cele mai bune este sã faci fotografii, activitate care s-ar cuveni sã fie impusã din fragedã copilãrie,  fiindcã cere disciplinã, educaþie esteticã, ochi ageri ºi degete sigure. Nu-i  cazul sã stai la pândã vânând minciuna ca orice reporter, ºi sã prinzi  silueta  anostã a personajului gomos care iese de la  numãrul 10 de pe Downing Street, însã oricum atunci când  umbli cu aparatul de fotografiat eºti parcã dator sã fii atent, sã nu pierzi acea  neaºteptatã sclipire gingaºã a unei raze de soare pe o piatrã veche, sau goana unei fetiþe cu cozile în vânt  care se întoarce acasã cu o pâine sau o sticlã de lapte. Michel ºtia cã fotograful opereazã mereu  schimbându-ºi maniera sa personalã de a vedea lumea  cu alta impusã insidios de camerã  (acum trece un nor mare aproape negru), dar nu se neliniºtea,  ºtiind cã n-avea decât sã iasã fãrã Contax pentru a-ºi regãsi aerul distrat, viziunea fãrã cadraj, lumina fãrã diafragmã ºi fãrã 1- 250. Chiar acum (ce mai cuvânt, acum, ce minciunã  prosteascã !)  pot sã stau mai departe pe parapetul podului, privind cum trec ºlepurile negre ºi roºii, fãrã sã-mi dea prin minte sã gândesc scenele fotografic,  lãsându-mã doar în voia mersului firesc al lucrurilor, fugind nemiºcat odatã cu timpul. Iar vântul încetase.

Apoi am continuat  pe Quais de Bourbon pânã la capãtul insulei, unde piaþeta intimã (spun intimã pentru cã e micã, nu pentru cã e ascunsã, fiindcã se deschide generos  spre fluviu ºi spre cer)  îmi place la nebunie. Nu mai era decât o pereche ºi, bineînþeles, porumbei; poate unul dintre cei care trec  chiar acum peste ceea ce stau ºi  vãd. M-am aºezat dintr-un salt pe parapet ºi m-am lãsat  învãluit  ºi fermecat de soare, oferindu-i faþa, urechile, mâinile amândouã (mi-am  vârât mânuºile în buzunar). N-aveam chef de fotografiat, ºi am aprins o þigarã ca sã mã aflu în treabã; cred cã în momentul în care duceam chibritul spre  þigarã l-am vãzut pentru prima oarã pe bãiat.

Ceea ce mi se pãruse  a fi o pereche era mai curând un bãiat cu maicã-sa, deºi în acelaºi timp îmi dãdeam seama cã nu era un bãiat cu maicã-sa, ci o pereche în înþelesul pe care-l dãm întotdeauna perechilor când le vedem rezemate de parapete  sau îmbrãþiºându-se pe bãncile de  prin pieþe. Cum tot nu fãceam nimic ºi aveam timp berechet sã mã întreb de ce bãiatul era atât de nervos, ca un mânz sau un iepure de câmp, bãgându-ºi mâinile în buzunare, scoþându-ºi imediat una, apoi pe cealaltã, trecându-ºi degetele prin pãr, schimbându-ºi poziþia,  ºi mai cu seamã de ce îi era teamã, cãci asta i  se ghicea în fiecare gest, o teamã înãbuºitã de ruºine,  o tendinþã vãditã de a se da înapoi, ca ºi când trupul i-ar fi fost gata s-o rupã la fugã, stãpânindu-se dintr-o ultimã decenþã vrednicã de milã.

Atât de limpede era totul, acolo, la cinci metri – ºi eram singuri, rezemaþi de parapet, la capãtul insulei - , încât la început teama bãiatului nu  m-a lãsat s-o vãd prea bine pe femeia blondã. Acum, gândindu-mã, o vãd mult mai clar în acel prim moment în care i-am citit expresia feþei (se rãsucise brusc precum o giruetã de bronz, iar ochii, ochii erau tot acolo), când am înþeles nedesluºit ce  se putea întâmpla  cu bãiatul ºi mi-am zis cã merita sã rãmân ºi sã privesc (vântul  spulbera cuvintele, ºoaptele abia rostite). Cred cã ºtiu sã privesc, dacã-i vorba sã ºtiu cu adevãrat ceva, ºi cã orice  privit implicã inexactitate, fiindcã ne proiecteazã cel mai mult în afara propriei noastre fiinþe, fãrã o garanþie cât de micã, în vreme ce mirosul, sau  (însã Michel se apucã sã batã câmpii lesne, nu trebuie lãsat sã peroreze în voie). Oricum, dacã prevezi  din timp  probabila inexactitate, privitul devine posibil; e de-ajuns poate sã faci o alegere bunã între a privi ºi ceea ce priveºti, sã despoi lucrurile de atâtea veºminte strãine. ªi, bineînþeles, asta-i ceva destul de greu.

Despre bãiat  îmi  stãruie în minte mai curând imaginea decât trupul  adevãrat (asta se va înþelege mai târziu), pe când   în privinþa femeii acum sunt sigur cã mi-amintesc mult mai bine  trupul decât imaginea ei. Era slabã ºi sveltã, douã cuvinte nepotrivite ca sã spun cum era, ºi purta un mantou de blanã aproape negru, aproape lung, aproape frumos. Tot vântul  acelei dimineþi (acum abia adia,  ºi nu era frig) îi trecuse prin pãrul blond ce-i  încadra chipul alb ºi sumbru– douã cuvinte nepotrivite – ºi lãsa lumea  ridicatã în picioare ºi îngrozitor de singurã în faþa ochilor ei negri, a ochilor ei ce se nãpusteau asupra lucrurilor precum  doi vulturi, douã  sãrituri în  abis, douã rafale de mâl verde.

La drept vorbind, bãiatul era destul de bine îmbrãcat ºi  avea niºte mânuºi galbene care, puteam sã jur, erau ale fratelui mai mare, student la drept sau la ºtiinþe sociale; era amuzant sã vezi degetele mânuºilor ieºind din buzunarul scurtei. Un rãstimp îndelungat nu i-am vãzut faþa, ci abia un profil  ce nu pãrea deloc  al unui prost  - pasãre speriatã, înger al lui Fra Filippo, orez cu lapte – ºi o spinare de adolescent  care vrea sã facã judo ºi  a sãrit la bãtaie în vreo douã rânduri pentru  o idee sau  pentru o sorã.  Împlinise patrusprezece, poate cincisprezece ani;  puteai ghici cã era îmbrãcat ºi întreþinut de pãrinþi, dar fãrã un  sfanþ în buzunar, nevoit sã delibereze cu prietenii   pentru a se putea hotãrî dacã sã ia o cafea, un coniac sau un pachet de þigãri. O fi hoinãrind pe strãzi  gândindu-se la colege,  ºi ce formidabil ar fi  sã se ducã la cinema sã vadã ultimul film, ori sã cumpere romane, sau cravate, sau sticle de bãuturã cu etichete verzi ºi albe.  Acasã la el (casa lui trebuia sã fie respectabilã, cu prânzul servit la douãsprezece ºi peisaje romantice pe pereþi, cu un vestiar întunecos ºi un suport de umbrele din mahon lângã uºã),  i se pãrea probabil nesfârºit timpul de învãþat, de a fi speranþa mamei, de  a semãna cu tata, de a scrie mãtuºii de la Avignon. De asta hoinãreºte  atâta pe strãzi, tot fluviul e doar al lui (dar
n-are un sfanþ)  ºi oraºul misterios al celor cincisprezece ani ai lui, cu semnele pe la porþi, cu pisicile-i  îngrozitoare, cornetul cu cartofi prãjiþi de treizeci de franci, revista pornograficã îndoitã în patru, singurãtatea ca un hãu în buzunare, întâlnirile fericite, fervoarea stârnitã de atâtea lucruri neînþelese dar strãluminate de o iubire absolutã,  de disponibilitatea asemenea vântului ºi strãzilor.

Era biografia lui ºi a oricãrui  alt bãiat, însã pe acesta îl vedea izolat, devenit unic prin prezenþa femeii blonde care  continua sã-i vorbeascã.  (Mã plictiseºte sã tot  insist, dar tocmai au trecut doi nori prelungi  destrãmaþi. Cred cã în dimineaþa aceea n-am privit cerul nici mãcar o datã, pentru cã îndatã ce am presimþit ce se petrecea cu bãiatul ºi cu femeia n-am mai putut face altceva decât  sã mã uit la ei ºi sã aºtept, sã mã uit la ei ºi...). Pe scurt,  bãiatul  era  tulburat ºi se putea ghici fãrã multã bãtaie de cap ce se întâmplase doar cu câteva minute înainte, cel mult o jumãtate de ceas. Bãiatul   ajunsese la  capãtul insulei, vãzuse femeia ºi  i se pãruse  minunatã. Femeia se aºtepta la aºa ceva, sau poate cã bãiatul  a sosit  mai devreme ºi ea l-a vãzut din vreun balcon sau din vreo maºinã, ºi i-a ieºit în întâmpinare, provocând dialogul cu orice pretext, convinsã de la început cã lui o sã-i fie fricã ºi o sã vrea sã fugã, dar cã  fireºte o sã rãmânã, þanþoº ºi ursuz, fãcând pe veteranul ºi pe amatorul de aventuri.  Restul era simplu fiindcã se întâmpla la cinci metri de mine ºi oricine ar fi putut urmãri etapele jocului, duelul derizoriu; farmecul sãu cel mai  mare nu  þinea de prezent, ci de presimþirea deznodãmântului. Pânã la urmã, bãiatul va pretexta  o întâlnire, o obligaþie oarecare ºi se va îndepãrta  împleticindu-se,  descumpãnit, chinuindu-se sã pãºeascã dezinvolt,  gol puºcã sub privirea  batjocoritoare ce-l va însoþi pânã la sfârºit. Sau poate cã  va rãmâne, fascinat  sau pur ºi simplu incapabil sã ia iniþiativa, iar femeia va începe sã-i mângâie faþa, sã-l ciufuleascã,  vorbindu-i  pe tãcute, ºi pe neaºteptate îl va apuca de braþ   pentru a-l duce cu ea, doar dacã nu cumva el, cu o strângere de inimã  gata sã se prefacã poate în dorinþã, în riscul aventurii, ar prinde curaj sã-i înlãnþuie mijlocul cu braþul ºi s-o sãrute. Toate astea se puteau întâmpla, dar nu se întâmplau încã, ºi Michel aºtepta  în chip pervers, aºezat pe parapet, pregãtindu-ºi aproape fãrã sã-ºi dea seama aparatul ca sã facã o fotografie ineditã  într-un colþ al insulei  cu o pereche cu desãvârºire ieºitã din comun vorbind ºi privindu-se. 

Ciudat e cã scena  ( pustie aproape: cei doi care stãteau acolo, tineri dar nepotriviþi ca vârstã) avea un fel de aurã tulburãtoare.
Mi-am zis cã asta o puneam de la mine, ºi cã poza, dacã reuºeam s-o fac, avea sã redea lucrurile realitãþii lor stupide.  Mi-ar fi plãcut sã aflu la ce se gândea bãrbatul cu pãlãrie gri  de la volanul  automobilului oprit pe cheiul ce duce la pasarelã, ºi care citea ziarul ori dormea. Tocmai îl descoperisem, pentru cã într-un automobil care stã lumea aproape cã dispare, se pierde în cuºca aceea  mizerã, lipsitã de frumuseþea pe care i-o dau miºcarea ºi pericolul. ªi totuºi maºina fusese acolo tot timpul, fãcând parte (sau  deformând partea aceea)  din insulã. O maºinã: ca ºi cum ai spune un felinar de iluminat, o bancã din piaþã.  Niciodatã vântul, lumina soarelui, materiile acestea veºnic noi pentru piele ºi ochi ºi, de asemenea, bãiatul ºi femeia, unici, puºi acolo ca sã deformeze insula, sã mi-o înfãþiºeze altfel. În sfârºit, se putea foarte bine ca ºi bãrbatul cu ziarul sã fie atent la cecea ce se întâmpla ºi sã simtã ca mine  gustul acela nefast al oricãrei aºteptãri.  Acum femeia se rãsucise uºor lãsându-l pe bãiat între ea ºi parapet, îi vedeam aproape din profil, iar el era mai înalt, dar nu cu mult , ºi totuºi ea îl depãºea,  cernându-i-se parcã deasupra (râsul ei,  dintr-o datã, un bici de pene),  strivindu-l prin simplul fapt cã stãtea acolo, zâmbind,  fluturându-ºi o mânã. La ce bun sã mai aºtept ? Cu o diafragmã de ºaisprezece, încadrându-i în aºa fel încât sã nu intre ºi oribilul automobil negru, dar cu copacul  de colo, necesar sã  întrerupã un spaþiu prea  cenuºiu...

Am ridicat aparatul, m-am prefãcut cã iau un cadru care nu-i includea, ºi am stat la pândã, încredinþat cã aveam sã prind în cele din urmã gestul revelator, expresia ce rezumã totul, viaþa pe  care miºcarea o însoþeºte în cadenþã, dar pe care o imagine rigidã o desfiinþeazã, secþionând timpul, dacã nu alegem imperceptibila fracþiune esenþialã. N-a fost nevoie sã aºtept mult. Femeia  se strãduia mai departe sã-i prindã uºurel mâinile bãiatului,  sã-i rãpeascã fibrã cu fibrã cele de pe urmã crâmpeie de libertate, într-o extrem de înceatã torturã desfãtãtoare. Mi-am închipuit posibilele finaluri (acum apare un nouraº spumos, aproape singur pe cer), am prevãzut sosirea acasã (un apartament probabil la parter, pe care ea trebuie sã-l fi umplut  de perne ºi de  pisici) ºi am bãnuit frãmântarea bãiatului, hotãrârea-i disperatã de a o ascunde ºi a se lãsa dus, prefãcându-se cã nimic nu era nou pentru el. Închizând ochii, dacã într-adevãr i-am închis, am aranjat scena, sãrutãrile în glumã, femeia respingând cu blândeþe mâinile care încercau s-o dezgoleascã aºa ca prin romane, într-un pat cu o plapumã liliachie, ºi silindu-l în schimb sã se lase dezbrãcat, întocmai ca o mamã cu fiul ei în  lumina galbenã de opalin, ºi totul avea sã se sfârºeascã  aºa cum se întâmplã mereu, poate, dar e cu putinþã sã fie ºi altfel, ºi iniþierea adolescentului sã nu treacã, sã nu o lase sã treacã mai departe de un prelung preambul unde stângãciile, mângâierile exasperante, fuga mâinilor s-ar  încheia  cine  ºtie cum, într-o plãcere separatã ºi solitarã, în­tr-o împotrivire trufaºã  amestecatã cu arta de a istovi ºi a descumpãni atâta nevinovãþie vãtãmatã. Se putea întâmpla aºa, se putea foarte bine sã fie aºa; femeia aceea nu cãuta un amant în bãiat, dar totodatã punea stãpânire pe el  cu un scop imposibil de înþeles dacã nu-þi imaginai totul ca pe un joc  plin de cruzime, o dorinþã de a dori fãrã satisfacþie, de a se excita pentru vreun alt bãrbat, cineva care în nici un caz nu putea fi bãiatul acela.

Michel e vinovat cã face literaturã, nãscocind lucruri ireale. Nimic nu-i place mai mult decât sã inventeze excepþii, indivizi ieºiþi din comun, monºtri nu neapãrat respingãtori. Însã femeia aceea  te îndemna sã-þi imaginezi tot felul de lucruri, oferind poate destule chei sã descoperi adevãrul. Înainte de a pleca, ºi acum când avea sã-mi dãinuie în amintire zile în ºir,  fiindcã  am tendinþa sã despic firul în patru, m-am decis sã nu mai pierd nici un minut. Am prins totul în obiectiv (copacul, parapetul podului, soarele de la unsprezece) ºi am fãcut fotografia. La timp pentru a pricepe cã cei doi îºi dãduserã seama  ºi nu-ºi luau ochii de la mine, bãiatul surprins ºi parcã gata sã întrebe ceva, însã ea enervatã, cu trupul ºi chipul categoric ostile ºtiindu-se furate, fixa­te în chip josnic într-o micã imagine chimicã.

Aº putea povesti toate astea cu multe detalii, dar nu meritã. Femeia spuse cã nimeni n-avea dreptul sã fotografieze fãrã permis,
ºi-mi ceru imperios sã-i dau filmul. Totul cu o voce seacã ºi  limpede, cu un accent parizian fãrã cusur, ce-ºi intensifica ºi culoarea ºi tonul cu fiecare  frazã.  În ce mã priveºte nu-mi pãsa  defel dacã îi dãdeam sau nu filmul, dar oricine mã cunoaºte ºtie cã atunci când îmi cere ceva se cuvine s-o facã neapãrat cu duhul blândeþii. M-am limitat prin urmare sã-mi exprim pãrerea cã fotografiatul nu numai cã nu e interzis în locurile publice, ci se ºi bucurã din plin de tot sprijinul oficial ºi particular. ªi în vreme ce-i spuneam toate astea mã distram ºtrengãreºte vãzând cum bãiatul bate în retragere, rãmânând mai în urmã – fãrã sã se miºte însã din loc -  ºi  pe neaºteptate (pãrea aproape de necrezut) se întoarce ºi o rupe la fugã, crezând sãrmanul de el cã merge, însã de fapt alerga  de-i sfârâiau cãlcâiele, trecând pe lângã maºinã ºi  pierzându-se ca un funigel în aerul dimineþii.

Dar funigeii se mai cheamã ºi balele diavolului,  iar Michel a fost nevoit sã îndure ocãri cu nemiluita, sã audã cã se bagã unde
nu-i fierbe oala ºi e un imbecil, pe când se strãduia cu bunã ºtiinþã sã zâmbeascã ºi sã  respingã,  dând pur ºi simplu din cap, puzderia  de acuzaþii  fãrã nici un temei. Când începusem sã mã plictisesc, am auzit  trântindu-se portiera unui automobil. Bãrbatul cu pãlãrie gri se ºi înfiinþase, cu ochii aþintiþi asupra noastrã. Abia atunci am priceput cã juca un rol în toatã comedia.

O porni spre noi, þinând în mânã ziarul pe care se prefãcuse cã-l citeºte. Cel mai bine
mi-aduc aminte de grimasa ce-l schimonosea, umplându-i faþa de riduri, ceva care-ºi schimba locul ºi forma fiindcã gura îi tremura ºi strâmbãtura îi aluneca dintr-o parte într-alta a buzelor  pãrând ceva independent ºi viu, strãin de voinþa lui.  Însã tot restul era încremenit,  clovn pudrat cu fãinã sau bãrbat fãrã pic de sânge, cu pielea flascã ºi uscatã, cu ochii duºi în fundul capului ºi nãrile negre ºi vizibile, mai negre decât sprâncenele  sau pãrul sau cravata-i neagrã. Pãºea cu bãgare de seamã, de parcã pavajul i-ar  rãni picioarele; i-am vãzut pantofii de lac, cu talpa atât de subþire cã trebuie sã fi simþit orice asperitate a strãzii. Nu ºtiu de ce mã dãdusem jos de pe parapet, nu ºtiu prea bine de ce m-am hotãrât sã nu le dau fotografia, refuzându-le cererea în care ghiceam teamã ºi laºitate. Clovnul ºi femeia se consultau în tãcere: formam un perfect triunghi de nesuportat, ceva ce trebuia sã se rupã cu un trosnet. Le-am râs în nas ºi am lua­t-o din loc, presupun cã puþin mai încet decât bãiatul. În dreptul celor dintâi case, de pe partea pasarelei de fier, m-am întors sã-i privesc. Nu se miºcau, însã bãrbatul lãsase
sã-i cadã ziarul; mi-a fãcut impresia cã femeia, cu spatele spre parapet, îºi trecea mâinile peste piatrã, cu clasicul ºi absurdul gest al celui hãituit care cautã sã scape.

Ceea ce urmeazã s-a petrecut aici, aproape acum, într-o  camerã de la etajul cinci. Trecurã câteva zile  pânã când Michel   a developat fotografiile de duminicã; cele cu Consiergerie ºi Sainte-Chapellle erau aºa cum trebuiau sã fie.  Dãdu peste douã sau trei cadraje de probã de care uitase, peste o tentativã neizbutitã de a surprinde o pisicã în mod incredibil cãþãratã pe acoperiºul unei vespasiene de pe stradã, precum ºi peste poza cu femeia blondã ºi adolescentul. Negativul era atât de bun cã pregãti o copie mãritã; copia mãritã era atât de bunã, cã mai fãcu una mult mai mare, aproape ca un afiº. Nu  i-a dat prin cap (acum se tot întreabã  de ce) cã numai  fotografiile de la Consièrgerie meritau atâta ostenealã. Din toatã seria, instantaneul de la capãtul insulei era singurul care-l interesa; fixã copia mãritã pe unul din pereþii  camerei, ºi în prima zi a stat un rãstimp privind-o ºi aducându-ºi aminte, adâncit în operaþia aceea comparativã ºi melancolicã a evocãrii acelei realitãþi pierdute; amintire încremenitã, ca orice fotografie, unde nu lipsea nimic, nici mãcar – ºi mai ales -  neantul, cel care fixa cu adevãrat scena. Era acolo femeia, era bãiatul, cu copacul înþepenit deasupra capetelor lor, cerul la fel de neclintit ca pietrele parapetului, nori ºi pietre amestecându-se în una ºi aceeaºi materie inseparabilã (acum trece unul cu marginile ascuþite, aleargã prevestind parcã furtunã). Primele douã zile am acceptat ceea ce fãcusem, de la fotografia în sine pânã la copia mãritã de pe perete, ºi nici mãcar nu m-am întrebat de ce mã întrerupeam la tot pasul din traducerea tratatului lui José Norberto Allende pentru a regãsi chipul femeii, petele întunecate de pe parapetul podului. Cea dintâi surprizã a fost stupidã; nu mi se nãzãrise  niciodatã cã, atunci când privim o fotografie din faþã, ochii repetã întocmai poziþia ºi imaginea obiectivului; sunt lucruri  de la sine înþelese ºi nimãnui nu-i trece prin cap sã le ia în consideraþie. De pe scaunul meu, cu maºina de scris în faþã, mã uitam la fotografia  aflatã cam la trei metri, ºi atunci
mi-a dat prin minte cã mã aºezasem  exact în vizorul obiectivului. Era foarte bine aºa;  fãrã nici o îndoialã, era maniera perfectã sã priveºti o fotografie,  deºi viziunea  pe diagonalã ar putea avea farmecul ºi chiar descoperirile ei. Tot la câteva minute, bunãoarã atunci când nu gãseam cum sã redau într-o francezã corectã ceea ce José Norberto Allende spunea într-o spaniolã atât de  aleasã, îmi ridicam ochii ºi priveam fotografia; uneori mã atrãgea femeia, alteori bãiatul, sau pavajul pe care o frunzã uscatã se plasase nemaipomenit de bine pentru a pune în valoare un sector lateral. Atunci îmi luam un rãgaz ºi  pãtrundeam încã o datã, cu plãcere, în dimineaþa aceea ce impregna fotografia, îmi aminteam cu ironie de imaginea furioasã a femeii cerându-mi vehement poza, de fuga ridicolã ºi pateticã a bãiatului, de intrarea în scenã a bãrbatului cu faþa albã. În fond eram mulþumit de mine însumi; plecarea mea nu fusese chiar strãlucitã, cãci dacã francezii sunt înzestraþi cu harul de a rãspunde prompt, nu prea vedeam de ce preferasem sã plec în loc sã fac o demonstraþie fãrã cusur a privilegiilor, prerogativelor ºi drepturilor cetãþeneºti.  Tot ce era important, cu adevãrat important, era cã-l ajutasem pe bãiat sã scape la timp (asta în cazul în care teoriile mele erau exacte, ceea ce nu se dovedise în chip mulþumitor, dar fuga în sine pãrea s-o facã).  Prin amestecul meu îi dãdusem ocazia sã profite în cele  din urmã de teamã  fãcând ceva  spre folosul lui; s-o fi cãind acum, dispreþuindu-se, considerând cã nu-i un bãrbat în toatã firea. Mai bine aºa decât compania unei femei capabile sã-l priveascã aºa cum îl privea pe insulã; Michel e puritan uneori, crede cã nu se cuvine sã corupi  prin forþã. În definitiv, fotografia aceea însemnase o faptã bunã.

Nu pentru cã era o faptã bunã mã uitam acum la ea, între douã pragrafe ale traducerii. În  clipa aceea nu ºtiam de ce o priveam, de ce  fixasem copia mãritã pe perete; poate cã aºa se întâmplã cu toate actele fatale,  poate cã asta e condiþia înfãptuirii lor. Cred cã tremurul   aproape imperceptibil al frunzelor copacului nu m-a  neliniºtit, cãci mi-am vãzut mai departe de o frazã începutã ºi am dus-o la bun sfârºit cum nu se poate mai mulþumitor. Obiceiurile sunt ca un fel de ierbare mari, la urma urmelor o copie mãritã de optzeci pe ºaizeci seamãnã cu un ecran de cinematograf, unde în capãtul unei insule o femeie vorbeºte cu un bãiat, iar un copac îºi  clatinã frunzele uscate deasupra capetelor lor.

Însã mâinile, asta era prea de tot. Tocmai scrisesem: Donc, la seconde clé réside dans la nature intrinsèque des difficultés que les sociétés * - când  am vãzut  mâna femeii care începea sã se strângã încetiºor, un deget dupã altul. N-a mai rãmas nimic din mine, o frazã în francezã care n-o sã se mai sfârºeascã în veci, o maºinã de scris ce cade pe jos, un scaun care trosneºte ºi se clatinã, ceaþa. Bãiatul îºi plecase capul, precum boxerii când  nu mai au pic de vlagã ºi aºteaptã lovitura fatalã; îºi ridicase gulerul  scurtei, pãrea mai mult ca oricând un prizonier, victima perfectã care ajutã la dezlãnþuirea  catastrofei. Acum femeia îi vorbea la ureche, ºi mâna i se deschidea din nou, i se  aºeza  pe obraz, mângâindu-l stãruitor, pârjolindu-l molcom. Bãiatul pãrea mai curând nãuc decât speriat, o datã sau de douã ori privi iscoditor peste umãrul femeii, iar ea îi tot vorbea, explicându-i ceva care-l fãcea sã se uite întruna spre zona unde Michel ºtia foarte bine cã se afla maºina cu bãrbatul cu pãlãrie gri, scos cu grijã  din cadru dar reflectându-se în ochii bãiatului ºi (cum oare  sã se mai îndoiascã ?)  în cuvintele femeii, în mâinile femeii, în prezenþa femeii care pãrea cã îi þine lui locul. Când l-am vãzut pe bãrbat cã se apropie, cã se opreºte în preajma lor, privindu-i, cu mâinile în buzunare ºi un aer pe jumãtate blazat, pe jumãtate exigent, stãpânul gata sã-ºi fluiere câinele dupã ce acesta se zbenguise prin piaþã, am înþeles, dacã asta însemna  sã înþeleg,  ce anume trebuia sã se întâmple, ce trebuia sã se fi întâmplat, ce-ar fi trebuit sã se întâmple  în momentul acela, cu oamenii aceia,  acolo unde eu  ajunsesem sã rãstorn ordinea lucrurilor, implicat în chip inocent în  ceea ce nu se petrecuse dar avea sã se petreacã acum, avea sã se petreacã chiar acum. Iar ce-mi imaginasem atunci nu era  nici pe departe atât de îngrozitor ca realitatea, femeia aceea nu stãtea acolo din proprie voinþã, nu mângâia, nu ademenea ºi nici nu îndemna pentru plãcerea ei, pentru
a-l lua pe îngerul ciufulit ºi a se juca alene cu panica ºi graþia lui plinã de dorinþã. Adevãratul stãpân aºtepta, zâmbind cu îngâmfare, sigur  de pe acum de rezultat; nu era primul care trimitea în avangardã o femeie spre a-i aduce prizonierii legaþi la mâini cu flori. Restul avea sã fie nespus de simplu, automobilul, o casã oarecare, bãuturile, ilustraþiile excitante, lacrimile prea târzii, deºteptarea în infern. Iar eu nu puteam face nimic, de data asta nu puteam face absolut nimic. Puterea mea fusese o fotografie, aceea, de acolo, în care ei se rãzbunau pe mine arãtându-mi  fãþiº ce avea sã se întâmple. Fotografia fusese fãcutã, timpul se scursese; eram atât de departe unii de alþii, coruperea se sãvârºise cu siguranþã, lacrimile fuseserã vãrsate, iar restul nu era decât conjecturã ºi tristeþe.  Dintr-o datã ordinea se inversa, ei erau vii, miºcându-se, hotãrau ºi li se hotãra soarta, se îndreptau spre viitorul lor; iar eu, de pe partea asta, prizonier al altui timp,  al unei camere de la etajul cinci, al neputinþei de a ºti cine erau femeia aceea ºi bãrbatul acela ºi bãiatul, nefiind nimic altceva decât  lentila aparatului meu, ceva rigid, incapabil sã intervinã.  Îmi aruncau în faþã batjocura cea mai cumplitã, aceea de a lua hotãrâri în vreme ce eu stãteam neputincios, aceea ca bãiatul sã se mai uite o datã la clovnul cu chipul dat  cu fãinã  ºi eu sã pricep cã va accepta, cã propunerea consta în bani sau în înºelãciune, iar eu nu-i puteam striga sã fugã, sau pur ºi simplu sã-i înlesnesc încã o datã drumul cu altã fotografie,  intervenþie neînsemnatã, aproape umilã, ce sã dãrâme schelãria de bale ºi parfum. Totul avea sã se hotãrascã acolo, chiar în clipa aceea; era parcã o liniºte nesfârºitã ce n-avea nici o legãturã cu liniºtea fizicã.  Aceea se aºternea, se dezlãnþuia. Cred cã am strigat, am strigat înfiorãtor, ºi cã exact în secunda aceea am înþeles cã începeam sã mã apropii, zece  centimetri, un pas, încã un pas, copacul îºi rotea  în cadenþã crengile în prim plan, o patã de pe parapetul podului ieºea din cadru, faþa femeii, întoarsã spre mine, parcã nedumeritã, creºtea tot mai mult, ºi atunci m-am rãsucit puþin, vreau sã zic cã aparatul s-a rãsucit puþin, ºi fãrã a pierde din vedere femeia prinse a se apropia de bãrbatul care mã privea cu gãvanele negre  în loc de ochi, pe jumãtate surprins pe jumãtate furios mã privea vrând  sã mã þintuiascã în aer; ºi în secunda aceea am izbutit sã vãd un fel de pasãre uriaºã  în afara obiectivului trecând  cu o singurã fâlfâire de aripi prin dreptul imaginii, ºi m-am rezemat de peretele de la mine din camerã, simþindu-mã fericit cãci bãiatul tocmai scãpase, îl vedeam fugind, din nou în cadru, fugind cu pletele fluturânde în vânt, învãþând în sfârºit sã zboare pe deasupra insulei, sã ajungã la pasarelã, sã se întoarcã în oraº. Pentru a doua oarã  le scãpa, pentru a doua oarã eu îl ajutam sã fugã, îl redam paradisului sãu precar. Am rãmas în dreptul lor, gâfâind; nu era nevoie sã  mã duc mai aproape, jocul se sfârºise. Din femeie nu se mai vedea decât un umãr ºi puþin pãr, retezat violent de cadrul imaginii; dar cu faþa înainte se afla bãrbatul, cu gura întredeschisã unde se vedea tremurând o limbã neagrã, ºi-ºi  ridica încet mâinile, apropiindu-le de prim plan, încã o secundã exact în obiectiv, iar apoi el în întregime, o namilã ce  fãcea sã piarã insula, copacul, ºi eu am închis ochii nevrând sã mai  privesc, mi-am ascuns faþa izbucnind în plâns ca un prost.

Acum trece un nor mare alb, ca în toate zilele astea, în tot acest timp de  nedrãmuit. Nu mai rãmâne de spus altceva decât veºnic un nor, doi nori, sau ceasurile îndelungi când cerul e  cu desãvârºire senin, dreptunghi imaculat înfipt cu  þinte pe peretele camerei mele.  Asta am vãzut când am deschis ochii ºi mi i-am ºters cu degetele; cerul curat, iar apoi un nor ce pãtrundea prin stânga, îºi plimba alene graþia ºi se destrãma spre dreapta. ªi apoi altul, dar uneori totul devine cenuºiu, totul e un nor uriaº, ºi pe neaºteptate  izbucnesc picãturile de ploaie, un lung rãstimp se vede cum plouã peste imagine, precum un plânset invers, ºi încet-încet cadrul se limpezeºte, poate iese soarele, ºi din nou  apar norii, câte doi, câte trei. ªi porumbeii,  uneori, ºi câte o vrabie.